Va rămâne Aradul pe locul său? Istoria cetății și visul orașului liber
Va rămâne Aradul pe locul său sau va fi mutat pentru a lăsa loc fortificațiilor militare? Aceasta este întrebarea care a marcat secolul XVIII în istoria orașului.
Lupta pentru titlul de Oraș Liber Regal
Încercările repetate au întărit voința locuitorilor de a rămâne aici și de a-și ridica orașul. Ținta numărul unu: titlul de Oraș Liber Regal. Promis la finele secolului al XVIII-lea și refuzat de fiecare dată pe motive militare, visul acesta a fost umbrit de o strategie imperială nouă: întărirea flancului sudic printr-o fortăreață nouă la Arad.
Construcția cetății: sacrificii și restricții
În 1763, consiliul orașului cedează peninsula naturală de pe malul stâng al Mureșului pentru construcția cetății. Generalul Ferdinand Philippe Harsch supervizează lucrările. Proiectul nu urmează integral sistemul Vauban, ci preferă tenaille-ul (foarfeca): un hexagon regulat, 530 m pe latură, perimetru 3.180 m, cu laturi „frânte” spre interior pentru ricoșeul proiectilelor; vârfurile înălțate devin poziții excelente de tragere. Între vârfuri, apărări în pană – ravelinuri, valuri de pământ, pe alocuri șanț cu apă.
Sub tronsoanele de zid se construiesc barbacane-cazărmi, câte 600 de soldați fiecare, total 3.600; pe fețele celor șase „cutii” se taie ambrazuri. În curtea centrală se ridică trei clădiri mari: Casa Gărzii Principale, Comandamentul și Biserica Cetății. Construcție atipică, numită de specialiști „sistemul Arad”.
Planuri de mutare a orașului
Două decenii de șantier țin orașul cu bagajele la ușă. În 1775, Consiliul Militar interzice construcțiile în oraș; în afară, doar cu aprobarea comandantului. În 1776, un ordin imperial cere mutarea la Pusta Zimand; familia Bohuș primește în compensare Șiria și Galșa. Promisiunea: după mutare, Aradul devine Oraș Liber Regal.
Inginerii trasează planul noii așezări – patru străzi lungi, șase scurte, un dreptunghi cu piață centrală, biserici, școli, clădiri publice aliniate.
Decizia finală: Aradul rămâne pe locul său
Mutarea se amână. Între 1779 și 1780, delegațiile conduse de contele Zichy Ferenc apără cauza orașului. La 14 ianuarie 1781, Iosif al II-lea scrie scurt: „Despre mutarea Aradului – să nu se mai discute!”.
Dar siguranța nu e deplină: noi războaie aduc restricții, iar după campania din 1788 împotriva turcilor revine ciuma. Din ea se nasc primele organizații de ajutor: Ospiciul (Casa Săracilor), Spitalul, asociații pentru sprijinul cerșetorilor și nevoiașilor.
Secolul XIX: interdicții, compromisuri și speranță
La începutul secolului al XIX-lea, interdicțiile reapar. La 8 octombrie 1816, arhiducele Ferdinand, invocând rațiuni militare, propune dărâmarea tuturor clădirilor dintr-un inel de 1.800 m pe malul drept al Mureșului. Compromisul final lasă un spațiu liber de 400–500 m; dezbaterile se încheie, iar Aradul rămâne pe locul său vechi – cu o cetate nouă la orizont și cu ambiția, încă vie, de a fi, într-o bună zi, oraș liber.
