Ce a făcut ca Aradul să se ridice dintr-un târg de margine și să devină oraș european?

Un amestec de forțe care se împing una pe alta: oameni, bani, idei, credințe, instituții. Când toate au început să lucreze împreună, orașul a prins ritm. Și nu l-a mai pierdut.

Un oraș care se construiește în pași mărunți și planuri mari

La sfârșit de secol XIX și început de XX, progresul se vede în gesturi mărunte și în planuri mari: bulevarde trasate drept, spitale care primesc fără teamă, școli și confesiuni care țin comunitatea laolaltă, o presă locală care dă ora exactă. Standardul de viață urcă, iar cultura iese în stradă. Aproximativ 43.000 de locuitori și ambiția clară de a sta la aceeași masă cu orașele mari ale epocii.

O dimineață din Aradul anului 1900

Într-o dimineață de 1900, Aradi Közlöny foșnește pe colțul bulevardului, o trăsură de 72 de monede te duce la Teatrul „Urania”, Domány vinde vin din podgorie în Piața Szabadság (azi Avram Iancu nr. 16), Weisz Leo deschide librăria pe Andrássy (azi Bulevardul Revoluției nr. 13), iar doamnele își cumpără crema Margit de la farmacia Földes. Un oraș care respiră disciplinat, dar visează departe.

Orașul trăit de oameni

Nu clădirile singure fac povestea, ci felul în care oamenii le folosesc: sala de teatru plină, tipografia care nu doarme, cabinetul medical care aprinde încredere, parohia care strânge laolaltă sărbători și necazuri. Aici se încheagă un model: administrație cu viziune, infrastructură care mișcă lucrurile, instituții care dau curaj, o cultură publică vie.

Istoria Aradului – o linie vie, nu o listă de date

Istoria Aradului nu e o listă de date, ci un drum care se țese din obiceiuri zilnice și hotărâri grele. Când e predată strâmb, rămân goluri. Când e privită drept, apar liniile de forță: respect pentru ordine urbană, reflex de solidaritate, gust pentru modernitate fără a risipi ce a fost bun înainte.

Așa începe povestea orașului care a învățat să meargă repede și drept. Urmează cartierele, străzile, fațadele și oamenii lor — fiecare cu o piesă din mecanismul care a pus Aradul pe hartă.

Începuturile – Orod

Un târg născut din geografie

Așezarea Aradului a fost decisă de geografie: întâlnirea Podgoriei cu câmpia ieșită din munți a deschis vaduri comerciale, iar pe aceste treceri a prins rădăcini un târg. Urmele locuirii coboară în Antichitate, dar povestea scrisă începe cu Orodul medieval.

Documente din timpul lui Béla al II-lea

În timpul regelui Béla al II-lea (1131–1141), numele Orod apare în documente încă de la începutul domniei. Anul 1131 rămâne notoriu prin sângeroasa adunare a țării de la Orod, când 68 de membri au căzut pradă răzbunării regelui și reginei, acuzați că ar fi complotat orbirea lui Béla pe când era minor. În 1135, domnitorul întemeiază capitlul Orodului, centru ecleziastic care va marca dezvoltarea așezării și a fortificației din jur, devenite proprietatea capitlului.

Capitlul Orodului – centru ecleziastic și administrativ

La 24 noiembrie 1224 este sfințită o mare biserică în cinstea Sfântului Martin. Aproape patru secole, capitlul își păstrează importanța: documentele consemnează o arhivă ce acoperea zece comitate, iar între 1229 și 1552 Orod funcționează ca loc de autentificare, emițând 632 de certificate și diplome în latină și recurgând, uneori controversat, la „probe divine” precum încercarea cu fierul sau cu apa. Cetatea capitlului, apărată de un șanț larg, este menționată în acte între 1214 și 1240; invaziile tătare din 1242 și 1285 îi șubrezeau rolul, iar noul sistem defensiv construit de Béla al IV-lea și ridicarea cetății Șoimoș la rang de centru militar (1278) au grăbit declinul.

Orod – târg deschis și punct de tranzit

Orod apare în surse ca civitas și oppidum, dar în 1358 era, cert, un târg deschis, fără ziduri, cu venituri proprii, drept de târg și poziție de nod de tranzit pentru sarea care străbătea regiunea. Puține acte ne-au rămas, dar sunt grăitoare: hrisovul din 1388 notează o dispută de proprietate între capitlu și oraș și amintește „Ulița de Mijloc”, axă nord–sud străjuită de păduri dese și heleșteie. Tot la finele secolului XIV, prepozitul Mihály îi îngăduie lui Posztóczy Miklós să repare, pe cheltuiala sa, biserica Sfinții Petru și Pavel de lângă oraș.

Orod și Arad – o identitate comună?

Cea mai aprinsă chestiune rămâne raportul dintre Orod și Arad: sunt una și aceeași așezare sau Aradul de astăzi continuă Orodul într-un alt punct? Istoricii s-au împărțit. Numele mari ale istoriografiei locale – Fábián Gábor, Lakatos Ottó, Peretsényi Nagy László – susțin că Orod, târg deschis, s-a depopulat sub presiunea otomană, locuitorii risipiți căutând adăpost mai sigur. Márki Sándor, sprijinit pe documente, afirmă dimpotrivă că Orod și Arad s-au aflat în același loc, în perimetrul unde turcii vor zidi mai târziu fortificația din Piața Cetății Vechi, zona de azi Sarkad, între Piața Sârbă și Podul Traian; pentru el, biserica Sfântul Martin și capitlul nu țin de Orodul vechi, ci de mănăstirea Byzera. Opinia a fost preluată de Somogyi Gyula în monografia începutului de secol XIX.

Descoperiri recente în Glogovăț

Cercetările și metodele istorice au evoluat. Materialul arheologic recent, indiciile fizice și prelucrarea hărților militare austriece par să încline balanța: la circa 7 km est de orașul de azi, în Glogovăț (Vladimirescu), dăinuie ruinele bisericii Sfântul Martin, lângă biserica romano-catolică, iar urme ale cetății apar la 1–1,5 km distanță. Vechea așezare ar fi suferit și sub o altă lovitură: distrugerile provocate de oștile lui Doja în primăvara lui 1514; aici s-ar fi ținut și adunarea comitatului din 1517. În 1550, amenințarea otomană impune evacuarea întregii arhive a capitlului la Alba Iulia; funcția de loc de autentificare încetează în 1552.

Stăpânirea otomană – o ruptură în istorie

În septembrie 1551, orașul și cetatea cad în mâinile turcilor. Focul mistuie așezarea, iar peste ținut se lasă un veac și jumătate de stăpânire otomană. Aici se frânge un capitol și se deschide altul: din cenușa Orodului, istoria Aradului își caută din nou centrul de greutate.