Aradul noroios – între ape, unificare și începutul orașului civic (sec. XVIII)
Aradul noroios rămâne una dintre cele mai vii imagini ale orașului de secol XVIII. Între Mureș, Mureșel și „Apa Vie”, Aradul se redefinește dintr-o așezare despărțită de ape într-un nucleu civic coerent și urbanizat.
Un oraș între ape
„Arad, oh, noroios Arad… nici oraș, nici sat.” Multă vreme, albia instabilă a Mureșului a tăiat așezarea în două: Mureșelul despărțea Orașul Sârbesc de Orașul German, iar Canalul Apă Vie – azi „Mureșelul Mort” – și alte patru-cinci pâraie capricioase revărsau des.
Dependența de Camera Imperială a frânat sistematizarea: până la începutul secolului al XIX-lea, Aradul n-avea străzi pietruite. După ce frontul austro-otoman s-a îndepărtat, în 1741 regimentele horticulare au fost desființate, orașul a trecut în proprietatea Trezoreriei de pe malul Mureșului și a ieșit din centrul zonei de graniță, câștigând șansa unei dezvoltări civile accelerate.
Unificarea Orașului Sârbesc și a Orașului German
În 1746, un decret al Mariei Terezia unește Orașul Sârbesc cu Orașul German; Arad rămâne oraș cameral, sub jurisdicția comitatului. Privilegiile gărzilor sârbe sunt abolite, mulți ostași activi fiind redistribuiți.
Comunitățile maghiară, germană, română și sârbă formează corpul civic al Aradului: orașul primește dreptul la propriul regulament, consiliu ales, iar conducerea se așază într-o ordine alternantă – primar, jude și vistier din rândul maghiarilor, germanilor și sârbilor –, cu un consiliu de zece (cinci catolici de rit latin și cinci de rit răsăritean). Notarul este, în toate cazurile, catolic.
Creștere și organizare urbană
Recensământul din 1774 arată creștere: 1.100 de case și 1.249 de familii (inclusiv 25 nobiliare). Meșteșugurile numără 219 meseriași și 51 negustori, dar grosul rămâne agrar: 790 de plugari, majoritatea cu 10–15 iugăre, cei mai avuți cu 40–50.
Instituțiile orașului
Orașul se conturează instituțional: mănăstirea minorită cu școală, biserica franciscană din cetate, Oficiul al Treisprezecelea, Camera Regală, Depozitul de Sare, poșta, primăria și clădirea comitatului, cazarma, palatul central și reședințele episcopului român de rit răsăritean (cu opt preoți „tolerati” potrivit privilegiilor).
Sinagoga și 11 case evreiești completează peisajul; în Rațfertai funcționează biserica sârbească, iar în „Orașul German” încă una.
Economia și viața cotidiană
Economia respiră în ritmul bâlciurilor: trei târguri mari (Sf. Dumitru, Sfinții Petru și Pavel, Duminica Floriilor) și un târg săptămânal, vinărici. Pe Ulița Domnilor (Úri) orașul cumpără în 1771 „berăria veche” (echipamente evaluate la 7.108 florini și 35 coroane); o nouă berărie a Trezoreriei, la „sfert de ceas” în afară, costă 37.666 florini.
Districtul Poltura are grădini cu vii, scutite de dijmă și cu libertate de vânzare a vinului timp de șase luni. Hotarul agricol însumează 8.544 iugăre, cu cătunele Sânpaul, Gellény, Șega (Szög), Sarczháza/Szerecs, Péll, Orovill, Gai; se învecinează cu Micălaca la est, Mureșul la sud, Andrássy și Sântoma la vest, iar la nord cu Marczíbányi, Variaș, Pétertry, Lovriszy, Sânpaul și Bohuș Zimand.
Dările și obligațiile financiare
Contractele cameralice fixează dările (1774): 600 de florini anual către vistierie; 200 pentru măcelărie; 153 pentru 25 de mori pe Mureș (6 florini/mori) și 3 pentru o moară uscată; 800 pentru răscumpărarea dijmei (până în 1776); 3 pentru pescuit; 600 franci pentru berărie (Szabó József, succesorul lui Jung); 12 franci pentru terenuri preluate fără știrea oficiului domenial; 150 florini pentru 25 locuințe nobiliare; 2.638 florini taxă colectivă pentru evrei.
Trezoreria admite răscumpărarea robotelor (6.000 florini) și a drepturilor de arendă a pământului (1.500). Orașul cere în 1760 statutul de „Liber Regal”, ca să-și poată croi singur planurile: regularizarea albiei Mureșului, îndiguiri, străzi – altfel, rămâne „noroios”, cu două brațe active, nenumărate gârle și șase poduri de lemn mereu în reparații.
Inundațiile și încercările naturale
Apele fac legea: între 1738 și 1850, 32 de inundații lovesc Aradul. În iulie 1771 apa urcă peste piața centrală, dărâmă 240 de case și aproape trei mori; în 1777 intră din nou în Piața Mare. Din 1778, orașul începe digurile.
Iernile aduc alte încercări: în 1728 sloiurile iau ambele poduri și cinci vieți; în februarie 1774 smulg trei mori; în 1775 rănesc podul de la Aradul Nou; în 1783, un zăpor sparge digul abia ridicat și aduce o nouă viitură.
Epidemii și ciume – lupta cu „boala de glandă”
Deasupra noroiului plutește primejdia invizibilă a „boalei de glandă” – ciumă sau holeră în limbajul veacului. Canalizările lipsesc, dejecțiile curg în Mureșel, brațele moarte devin bălți stătute.
Cronici amintesc valuri de ciumă (1639, 1642, 1679) cu puține victime locale, dar la început de secol XVIII boala intră odată cu trupele de grăniceri sârbi și lovește mai ales în Orașul Sârbesc.
Măsuri de carantină și igienă
În 1738–1739 orașul improvizează carantine: bolnavii izolați, case afumate, curți închise, străzi păzite, clopot pentru masa bolnavilor, gropi comune în afara orașului stinse cu var nestins, haine și mobile arse, cordoane armate. Ultimul mare val al secolului, în 1788, ia 339 de vieți.
Simbolul speranței – Statuia Sfintei Treimi
Din doliu se naște și un semn al speranței: statuia Sfintei Treimi, isprăvită la Buda în 1746, sfințită în 1751 cu mare fast, refăcută în 1776, apoi înlocuită în 1882 de lucrarea lui Róna József – martoră, până azi, că un oraș noroios poate deveni un oraș care se ține pe picioarele lui.
